Mi-am propus să am o zi bună.

Să fiu zen. Să respir adânc. Să nu las nimic să mă enerveze.

Am rezistat exact șapte minute, mai nou a devenit  un record personal.

De când viața mea a început a se aglomera: 2 job-uri, business-urile în paralel și dorința de a mai învăța, citi, respira, juca, gândi și uneori doar liniște și uitat pe tavan; închid paranteza! nervișorii mei au început să fie mai lacomi, mai irascibili, mai nepoliticoși, mmm… au început să fie - deși nu prea erau înainte!

Primul test a venit devreme: vecinul de deasupra a decis că ziua nu începe fără o simfonie în bormașină major. Apoi, când am vrut să-mi fac cafeaua, mi-am amintit că nici măcar nu-mi place cafeaua.

Sunt o capodoperă nereușită a secolului XXI, eu nu beau cafea! Eram singurul de la birou care dimineața bea apă, iar fața lor era ceva de genul: 🥴

“Adică tu nu stai la cafea și țigărică 2 ore sperând că fentezi încă o zi de lucru?”

Mă rog, revenind, nici nu apucasem să-mi caut calmul interior, că deja îmi clocotea sângele exterior.

Dar am continuat. „Azi nu înjur”, mi-am spus. „Sunt un om nou.”

Apoi am ieșit în trafic.

E fascinant cum poți pleca de acasă plin de intenții bune și, până la primul semafor, să devii un poet al furiei, al morților și răniților. Pe lângă tine, un șofer dă semnale nonverbale universale. Altul te claxonează pentru că n-ai anticipat că el vrea să încalce legea cu eleganță. Și undeva, la radio, o voce blândă spune: „Zâmbește, azi va fi o zi frumoasă.” Nu știu ce zi trăiește ea, dar sigur nu o trăim pe aceiași.

Ajung la birou. Primul coleg mă întreabă: „Ești bine?” – de parcă există vreo zi în care răspunsul ar fi „Da”. Altul îmi spune, cu o seninătate ireală: „Hai că nu durează mult.” Statistic, după fiecare „nu durează mult” mai ai de stat la lucru aproximativ 8 ore… 🥱

Încerc să-mi recapăt echilibrul. Pun muzică relaxantă. După trei minute, încep să înjur în ritmul melodiei. Citesc o carte despre mindfulness, dar mă enervez pe autor pentru că are viață prea liniștită. Respir adânc, inspir – expir – inspir – și… bufnesc. În România, liniștea interioară e un lux, ca asfaltul fără gropi și două benzi pe principală.

Undeva spre seară, între două frustrări, încep să mă împac cu realitatea: poate că nu trebuie să nu înjuri. Poate că trebuie doar să o faci cu stil; elegant, articulat, cu dicție și intenție poetică. 
Pentru că, până la urmă, înjurătura e o formă de sinceritate. 
E momentul în care limbajul renunță la formalități și spune adevărul crud, dar curat. Și poate tocmai de aceea e terapeutic.

O zi bună nu e aia fără nervi. E aia în care reușești să râzi de ei. 
Să transformi enervarea în poveste, absurdul în comedie și bormașina vecinului într-o metaforă despre viață, într-o simfonie. 
Așa că da, poate că nu pot să am o zi bună fără să înjur. Dar pot să înjur frumos, cu demnitate și o ușoară rimă. Și, cine știe, poate într-o zi o să scot un volum de poezie: „Meditații între două claxoane.”

Aceasta a fost povestea unei zile din viața mea!

Cere și ți se va da! (Alex 7:37) - ora, nu versetul!